Dacă te uiți atent la marile istorii ale copilăriei, vei observa un tipar care revine cu o încăpățânare familiară. E mereu cineva aparent banal care deschide ușa. Niciodată nu e cel mai tare din curtea școlii, nici campionul care ridică trofee, nici măcar liderul clasei. E un băiat sau o fată despre care vecinii ar spune că este drăguț, politicos, uneori visător.

Poate chiar neatent la ore. Și, cu toate astea, din mâinile unui astfel de copil începe să se clintească lumea. Nu e o metaforă mare, e chiar mecanica interioară a poveștilor bine scrise. Acolo se adună energia care schimbă tot.

În romanul de față, un adolescent de treisprezece ani dintr-o localitate de lângă Cluj trăiește exact acel moment care rupe rutina și face loc miraculosului.

Nu spațiile luminoase ale unui laborator sofisticat declanșează aventura, ci o fabrică părăsită cu legende urbane, praf cât să-ți prindă nasul și un colț de sală în care o groapă pare să nu aibă fund. E aproape comic cum se petrec primele detalii și tocmai de aceea e credibil. Așa se întâmplă în viață: nimic nu anunță în mod solemn pragul. Pur și simplu calci, te împiedici, apoi începe alunecarea.

Tema alegerii unui erou obișnuit ține de un adevăr greu de spus pe scurt. Lumea se salvează din interior, nu din vârful unei piramide. Când povestea îl aruncă pe băiat în necunoscut, noi ceilalți recunoaștem o mișcare veche ca miturile.

Ființa care nu are încă un rol bătut în cuie devine capabilă de transformare. Iar transformarea, de fapt, este secretul. Nu se pun coroane pe capetele încremenite. Coroana vine după, când cineva dovedește că poate să țină împreună spaime, prietenii și un rost mai mare decât confortul propriu.

Când normalul se crapă și prin fisură intră lumina

Băiatul se numește Mihai. E înalt, subțirel, cu o autoironie sănătoasă, genul de narator care îți dă curajul să nu te iei prea în serios. Se joacă Fortnite, își face veacul cu prietenii într-o sală de conferințe abandonată, ridică scaune prăfuite și, ca orice copil curios, toarnă monede într-o groapă despre care se spune că nu are fund.

Nimeni n-a auzit vreodată clinchetul metalic. E un amănunt mic, dar de acolo crește suspansul. Toți cei mari detestă găurile fără capăt, copiii sunt singurii care le pun întrebări fără să le astupe.

Ziua în care totul se schimbă începe fără nimic spectacular. Puțină fugăreală de la poliție, o încercare stângace de a dispărea pe fereastră, o lovitură la cap. Apoi acea senzație greu de pus în cuvinte, că cineva îți mută brațele din exterior, ca pe firele unei marionete. Corpul nu mai ascultă, o forță te trage înapoi.

Nu există mare nici o carte fantasy fără această clipă ciudată în care granițele controlului personal se dizolvă. Cazi și, totuși, nu te zdrobești.

Apare o lumină care te duce spre o ușă imposibilă, iar în spatele ei nu e deloc iadul sau raiul, ci o încăpere atât de omenească încât devine iarăși stranie: provizii, o vitrină, o casă de viking și o sabie, o mini-bibliotecă și un bătrân cu ceaiul la îndemână.

Nu știu cum să spun altfel, dar exact combinația asta de banal și extraordinar creează credibilitate. Îți vine să zâmbești, apoi să ciulești urechile. Bătrânul ascunde la spate un cuțit, vorbește ca într-un film cu suspans și, în același timp, e foarte concret. Îl cheamă Marcus.

Polițistul dispărut demult pare să fie tot el, doar că timpul i-a subțiat răbdarea și barba. Iar lângă el apare un alt polițist, Petre, tipul care intră cu pistolul și cu disperarea unuia care a văzut prea multe. În loc de explicații academice despre lumi paralele, primești o replică scurtă: tu ești alesul.

Știu, am auzit expresia de zeci de ori, dar aici funcționează pentru că vine după gesturi, nu înaintea lor. Mihai prinde cuțitul în aer, aura lui capătă o nuanță albastră, pereții lucioși îi întorc ochii luminoși ca într-o oglindă. Alesul nu se declară prin discurs. Se întâmplă ceva în corp și înăuntru.

Semnele regalității când săbiile devin creioane

Un semn mărunt face cât un tratat. Mihai atinge arma și coiful din vitrină, iar toată teatralitatea medievală se topește. Sabia devine un creion.

Casca de viking se transformă în șapcă. Am râs când am citit, recunosc, și abia pe urmă mi-am dat seama cât de frumos lovește ideea. Un rege adevărat nu are nevoie de accesorii strălucitoare ca să fie crezut. El își poartă puterea în lucruri care, la început, nu par arma. Creionul taie direcțiile în care merge o poveste și poate tăia, de fapt, realitatea însăși.

Șapca e de zi cu zi, fără orgoliu, fără fast. Regalitatea la care te invită această carte nu e întemeiată pe spectacolul violenței, ci pe capacitatea de a rescrie și de a proteja.

Creionul zboară într-o roată de mașină în plină urmărire și blochează o cursă care altfel s-ar fi terminat prost. Știu, polițistul se sperie, spune că e una dintre cele mai puternice arme și nu ar trebui aruncată așa. Dar tocmai aici stă farmecul lui Mihai. Învață pe pielea lui, greșește spectaculos și totuși reușește.

Așa arată leadershipul la vârsta la care nu ți se dă voie la volan. Șapca pe cap, creionul la îndemână, băiatul își face loc printre felide cenușii, un elicopter care trage, o dubă verde cu leu pictat care vine ca un prieten mai vechi. Nu e glorie, e improvizație, e ceea ce știi să faci cu ce ai în mână.

Monștrii care seamănă cu noi și frica de care nu scapi cu fuga

Creaturile cu ochi negri, cu trupuri unse de o substanță întunecată, au exact atâta familiaritate cât să devină tulburătoare. Nu sunt străini complet. Au mâini, țin arme, merg pe două picioare. Doar că au o asprime de felină și o disciplină de grup care face rău. Întâi par gangsteri, apoi, dintr-o vorbă, toate măștile cad și vezi realul pericol.

Există o scenă în care parcarea se umple de mașini, vocile ridicate cer cartea mare și copilul, iar aerul devine dens. Ca în viață, teribilul se insinuează în toiul zilei, fără tușe inutile.

Ce fac prietenii lui Mihai în fața acestui pericol care nu obosește? Fiecare intră cu ceea ce poate. Petre descarcă pistolul până la ultimul cartuș, șoferul dubei glumește ca să-și acopere tremurul, Marcus citește. Ai crede că e deplasat să deschizi o carte când te urmăresc mașini și un elicopter.

Dar acolo se află cheia. Bătrânul înfășoară o bucată dintr-un perete strălucitor, rupe o ața subțire dintr-o informație tulburătoare și o prinde de priza realității. Nu ni se dă totul pe tavă, iar asta e bine. Secretul lumii nu se explică în fotograme, ci în gesturi mici. Iar teama, oricât ar fi de mare, nu te scapă de tine. Trebuie dusă, ca să se subțieze.

De ce un băiat devine Rege fără să-i spună nimeni Majestate

Îmi place cum curge liniștit această revelație. Nimeni nu pune pe Mihai o coroană din aur. Nici cei mari nu îl ridică la ranguri. Avantajul vârstei lui este că poate să audă ceea ce adulții nu mai aud. Când Marcus șoptește că el este alesul, băiatul nu capătă brusc solemnitate.

Continuă să fie ironic, mirat, iritat de absurditatea din jur. Și totuși, deodată are grijă de ceilalți. În miezul panicii, îl protejează pe bătrân, se pune între focul armei și prietenul care trage, iar când situația scapă de sub control, improvizează efficient. E o formă de regalitate discretă, acea ținută a omului care nu se pune pe sine în centrul scenei, deși scena nu merge fără el.

A te purta regal înseamnă să reușești să strângi laolaltă bucăți care par să se respingă. De o parte, avem instinctul copilului care vrea să fugă.

De cealaltă, responsabilitatea care spune să rămâi. Mihai le face pe ambele într-o secvență care te ține cu respirația tăiată, apoi alege. În taxiuri, pe stadioane sau în săli de clasă, acesta e testul pe care îl trecem toți în felul nostru. Regele nu este cel care domină. E cel care păstrează puntea peste haos.

Cartea care păzește porțile dintre lumi și prietenii care nu te lasă jos

În centrul narațiunii există un obiect care pare să conțină harta unei treceri. O carte mare, păzită cu îndârjire de cei care înțeleg ce e în joc. Nu e doar decor. E o miză pentru care merită să-ți asumi lovituri. În jurul ei se formează o echipă, suma de caractere atât de diferite încât ar părea imposibil să se potrivească. Și totuși, se potrivesc.

Fiecare știe ceva esențial. Bătrânul aduce în cameră răbdarea și memoria, polițistul vine cu curajul în stare pură, șoferul are instinctul drumurilor grele, iar băiatul are un fel nou de a vedea dinăuntru, amestec de naivitate și luciditate. Doar așa se ajunge la porți care altfel rămân închise.

Mi se pare fermecător felul în care romanul dovedește că prieteniile nu se declară, se practică. Întâi se ceartă, se tachinează, apoi își dau mâna la o intersecție în care nu mai e loc de orgolii.

Se adaptează, se ascund, își împart proviziile, găsesc un aer de familie în mijlocul unei curse nebune care altfel te-ar rupe. Nu știu dacă ți s-a întâmplat și ție, dar în momentele complicate ai mereu acel prieten care glumește așa cum nu trebuie și, culmea, fix gluma te ține întreg. Aici, exact asta se întâmplă. Un salut ciudat cu mâinile, o remarcă nepotrivită la momentul potrivit și gata, te poți mișca din nou.

Alesul, arta de a accepta că nu ești singur și știința câmpurilor care atenuează căderile

Există în pagini mici note tehnice care fac bine poveștii. Gropa care nu are fund nu te sfărâmă pentru că un câmp electromagnetic preia din forța căderii. E foarte plăcut să găsești o astfel de explicație aruncată natural, fără pretenții. Lumea e misterioasă, da, dar misterioasă în limitele unei logici pe care o simți solidă.

Alesul nu este un pretext pentru magie fără reguli. Dimpotrivă, puterile lui par să se aprindă după legi care, dacă nu sunt încă toate articulate, măcar se întrevăd. Culoarea albastră a aurei, pereții lucioși în care își vede ochii, transformarea obiectelor când ating pielea lui. Toate cresc într-o gramatică proprie. Iar acest rafinament îi dă cititorului senzația reconfortantă că nu e păcălit.

Ce face însă din Mihai un Rege nu e nici câmpul, nici aura. E acceptarea. Băiatul nu vrea rolul ăsta. O spune franc, își exprimă nedumerirea, comentează când îl năpădesc replicile prea mari. Totuși, când situația cere, face pasul în față. Acceptă că nu e singur, acceptă să fie condus, acceptă să conducă.

E o mișcare interioară foarte fină, pe care o recunoști dacă ai crescut printre frați sau ai făcut parte dintr-o echipă în care, la un moment dat, a trebuit să decizi deși nu aveai chef. Asta este tot. Nu se aude niciun gong. Doar știi că, de data asta, dacă nu o faci tu, nu o mai face nimeni.

O lume care respiră pe două planuri și puntea care le ține împreună

Romanul nu se mulțumește cu acțiunea. Ridică discret întrebări despre ce înseamnă să te maturizezi. Copiii au puteri supranaturale, da, dar drumurile pe care le deschid acele puteri sunt de fapt drumuri disparate spre aceeași întrebare: cine sunt eu când nu mă vede nimeni. Artefactele pe care le caută și le apără sunt o formă de memorie.

Păstrează o ordine care nu e vizibilă imediat. Iar lumea cealaltă, dimensiunea care se deschide celor pregătiți să intre, nu anulează realul. Doar îl extinde. Să poți trece pragul, și apoi să te întorci, înseamnă să fii capabil să vezi cum se leagă temerile de curaj, prietenia de misiune, gluma de adevăr. Regele face exact asta. Nu fuge în magie ca să evite greul, ci aduce din magie ceva care să sprijine realitatea.

Dacă te întrebi care e până la urmă secretul lumii din carte, eu aș paria pe acest detaliu. Nu există evadare care să merite dacă nu te întorci cu ceva pentru ceilalți. Mihai nu pleacă pe un drum doar al lui, deși tentația e uriașă. Se întoarce lângă ai lui, pune corpul în fața gloanțelor, își riscă noile obiecte care nu sunt doar obiecte. Știu, sună mare, dar e surprinzător de simplu. Copilul care era preocupat de jocuri și de glume ajunge să facă locul celuilalt în interiorul lui. Când se întâmplă asta, nu mai ai nevoie să ți se explice cum arată un rege.

Băiatul care scrie cu creionul o cale de scăpare pentru toți

Un gest rămâne cu mine. Aruncarea creionului în roata mașinii care urmărește duba. E un amănunt cinematografic, dar prinde bine sensul profund. Regele nu taie capete din reflex. Taie drumurile pe care răul s-ar insinua mai departe. Închide o rută. Încetinește timpul. Apoi caută o soluție mai bună. Se întâmplă asta la scară mică în fiecare familie.

Opresc soneria unui telefon ca să poată dormi cineva bolnav, închid televizorul ca să se audă vocea unui copil, refuz o invitație ca să rămân aproape. Nu se vede, dar din astfel de decizii la limită cresc punțile care ne duc pe toți mai departe.

Cartea insistă pe securizarea unei mize care nu e doar a lor. În prefață se vede clar dimensiunea mai largă: un grup de copii cu abilități unice caută și protejează artefacte străvechi, iar cheia unei noi dimensiuni stă în felul în care lucrează împreună. Acolo e puterea. Nu într-o forță individuală care respiră singură, ci într-o țesătură de prietenii suficient de puternice încât să nu se rupă la primul șoc. De aici vine și promisiunea că ne salvează pe toți.

Pentru că dacă un puști învață să țină lumea mică în ordine, poate face pe urmă același lucru cu lumea mare. Se exersează curajul, se înfrânează impulsul, se simte direcția.

De ce merită să intri în poveste și cum poate continua ea în tine

Îmi place literatura care nu te predică. Aici primești replici vii, scene care miros a rugină și praf, tresăriri care te fac să-ți strângi genunchii, apoi puțin umor exact când îți tremură degetele. Autorul nu are nevoie de teorii savante ca să te convingă că un copil poate deveni Rege. Îți arată, pas cu pas, că băiatul își schimbă raportul cu sine și cu ceilalți. Că-și recunoaște fricile. Că ascultă. Că își găsește poziția între două lumi care cer de la el lucruri diferite.

Și poate cel mai frumos lucru pe care îl face este că te lasă să-ți pui întrebări despre propriul tău creion și propria ta șapcă. Ce ai în mână chiar acum care, transformat, ar putea fi o armă bună în sensul cel mai curat? Cum arată încăperea ta luminoasă unde cineva citește liniștit în timp ce afară urlă sirenele?

Cine e bătrânul tău Marcus și cine e prietenul care conduce, dând din când în când replici proaste, dar atât de necesare? Dacă ai putea să te uiți în oglinda aceea lucioasă, albastră, ce ți-ar arăta despre tine?

Hai să o spunem simplu: există o carte pe care merită să o ai în bibliotecă

Dacă povestea asta ți-a stârnit curiozitatea, nu am să te țin mult pe gânduri. Romanul în care un adolescent obișnuit intră în camera cu lumini, întâlnește prieteni neobișnuiți, descoperă o carte a trecerilor și află că poate să fie mai mult decât a visat se găsește online. O poți comanda de pe Carturesti.ro, iar titlul este exact cel care te invită la trecere.

„Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan te așteaptă acolo, la un click distanță, ca să vezi singur cum se construiește în interiorul unui puști un tip de regalitate de care avem nevoie toți. Spun clar, fără ocolișuri: cartea poate fi achiziționată de pe Carturesti.ro si Libris.ro și merită citită cu o cană de ceai la îndemână, poate chiar într-o după-amiază în care lumina cade oblic pe pagină.

Pentru cine e povestea aceasta și cum se citește cu folos

S-ar zice că e un roman pentru tineri. E adevărat, dar e doar o etichetă de raft. O pot citi părinți care au uitat cum arată îndrăzneala la treisprezece ani. O pot citi bunici care își amintesc de camerele secrete pe care le aveau în copilărie, ascunse între două dulapuri sau sub o scară de lemn. O pot citi profesori care caută pretexte bune ca să discute despre curaj fără să sune moralizator.

E pentru oricine are în casă un adolescent care alunecă între două lumi, lumea jocului și lumea locurilor unde trebuie să fii atent la ceilalți. Se citește în ritmul respirației, cu pauze mici, acolo unde îți vine să te uiți la pereți și să spui: uite, aici aș fi procedat altfel, sau, mai cinstit, aici n-aș fi avut curajul.

Folosește cartea ca pe o invitație să stai de vorbă cu copiii din jur. Întreabă-i ce au înțeles din scena cu elicopterul, ce ar face cu creionul transformat din sabie, ce fel de șapcă i-ar ajuta pe ei să își păstreze mintea limpede. Nu e nevoie să organizezi un club de lectură ca să iasă ceva bun.

E suficient să lași paginile să deschidă un pic de spațiu în care să-ți fie permis să fii vulnerabil. În fond, un rege adevărat nu e cel care nu se teme. E cel care spune în gura mare că îi e frică și totuși merge mai departe.

Lecția discretă despre responsabilitate și libertate pe care o iei cu tine

Când închizi cartea, rămâi cu o altă așezare a lucrurilor. Libertatea nu înseamnă să fugi în dimensiuni alternative și să te ascunzi în spatele puterilor. Libertatea pe care o învață Mihai se măsoară în capacitatea de a te întoarce la ceilalți. Responsabilitatea vine în valuri. Nu o iei pe toată dintr-o dată.

Întâi îți protejezi prietenul care ține în brațe o carte mare. Apoi înveți să nu arunci armele fără plan. Mai târziu, îți recunoști greșelile și îți accepți misiunea. Nu e un traseu spectaculos la exterior, dar este precis pe dinăuntru. Iar precizia asta te luminează și pe tine, cititorul. Te trezești schimbând câte ceva în ritualurile zilnice, rearanjând priorități, renunțând la două întâlniri ca să câștigi o seară întreagă cu ai tăi.

Mi-au rămas în minte lumina aceea care pornește de pe podea spre o ușă uriașă, pereții ca niște oglinzi care îți arată ochii altfel, și felul în care realitatea se ridică lin, ca într-un lift, atunci când cineva apasă piatra potrivită. Dincolo de crizele lumii și de vocile care se calcă pe picioare, cred că asta e una dintre marile promisiuni ale literaturii pentru tineri. Îți arată cum să apeși piatra potrivită și să te ridici un pic, fără să uiți să cobori la final cu ceilalți.

O invitație de final pe care îmi permit să ți-o fac ca un prieten

Dacă ai citit până aici, îți propun un mic exercițiu. Ia un creion adevărat, din acela care îți murdărește ușor degetele, și notează trei lucruri pe care le ai deja și pe care le poți transforma în arme bune.

Nu e mare lucru, dar s-ar putea să descoperi surprinzător că nu îți lipsește nimic. Ai prieteni, ai o cameră care poate deveni luminoasă, ai o carte care te poate învăța cum să deschizi uși. Și, da, ai în tine potențialul ăla de Rege tăcut care nu cere aplauze, dar la nevoie se așază între pericol și cei pe care îi iubește.

Asta face Mihai. Asta promite cartea. Și de aici vine acea senzație reconfortantă că secretul lumii nu este o formulă complicată, ci o alegere repetată: să întinzi mâna când ceilalți se clatină. Restul vine de la sine. Iar dacă vrei ca această promisiune să prindă formă în serile tale, du-te liniștit pe site, comandă romanul și lasă-l să-ți țină companie. O să vezi că nu e doar o aventură.

E o oglindă curată în care te vei recunoaște fără rușine, cu șapca pe cap și cu un creion care, atunci când trebuie, devine din nou sabie.